Gabriel Iordan-Dorobanțu (n. 28 noiembrie 1958, Giurgiu) este un poet român. Semnează și sub pseudonimul literar Gavriil Stiharul.
Lirica poetului se concentrează asupra unor teme mari, sacre, cosmice, precum Dumnezeu, suferință, viață, moarte, mântuire, veșnicie.

Scriitura se prezintă într-o tonalitate gravă, pe măsura temelor. Poemele sunt stăbătute de fior liric ce se vrea venit din tradiția imnografică bizantină. Poeziile sale anunță un destin singuratic, o voce pustnicească. Pentru poet, singura salvare rămâne Iisus Hristos, Care este autentic doar în Ortodoxie. Își creează astfel propria sa mitologie creștină, punând în centru tradiția patristica ortodoxă. Se prezintă ca un idioritmic, ca un creștin ce își stabilește propriile reguli de trăire duhovnicească, ca un ascet eretic, ca un condamnat de dogme. Ortodoxia din adâncuri rămâne remediul cel mai sigur remediu pentru vindecarea unei lumi măcinate de rău. Sfânta Liturghie devine Poarta Raiului, la care poetul a bătut și, pentru ca această viață să nu fie irosită. Asistăm, în lirica sa, la o viziune a spațiilor largi, la un permanent urcuș spre infinit. Tot Sfânta Liturghie îi conferă viziune profetică asupra istoriei, viitorul se deslușește limpede, căci veacul va avea o finalitate hotărâtă. Caută să creeze o stare sufletească aptă să presimtă, să perceapă semnele timpului, așa cum au procedat și Sfinții Părinți. Are conștiința unei vocații imnografice, pe care o consideră însă semn al lipsei de trezvie și de smerită cugetare, și, în consecință, încearcă să se cenzureze permanent pentru a nu cădea în patima nălucirii și a părerii de sine. Prin poezie năziește să se ridice la o stare sufletească aptă de o mistică ascetică autentică, invitând pe toată lumea la un urcuș dumnezeiesc liric și creștin. Fiindcă nu se adresează atât cititorului avizat, cât, mai ales, marelui public, creația sa literară pare a face rabat de la exigențele unor filtre prea academice.